sâm. sept. 26th, 2020

Convorbiri #faraifose cu Cosmin Dragomir: „România arată cum o vedem pentru că suntem ce mâncăm și bem”. Cum o facem mai bună?

Embrionul unei cărți s-a născut, în decembrie, 2019, în mintea mea și-a lui Cosmin Dragomir – publicistul, editorul, prietenul și colaboratorul meu, împreună cu care am organizat și administrat demersurile care au dus, în final (și cu sprijinul altor entuziaști) la apariția Zilei Naționale pentru gastronomia și vinurile din România.

E vorba de o carte „la patru mâini” (ale lui și-ale mele), scrisă #faraifose, în care să explorăm împreună (și cu voi) un filon important, credem, pentru viitorul nostru. A scris și Cosmin la el pe site (găsiți aici textul), odată cu publicarea primei scrisori pe care mi-a trimis-o pentru a ne apuca de lucru (pentru a mă „forța” să mă apuc de lucru, mai precis).

Prima întrebare despre România mea

“Suntem ceea ce mâncăm (și bem), și poate de-aia România arată așa cum o vedem”, își aduce aminte Cosmin că am zis eu. Și mă provoacă:Nu pot să nu mă întreb cum arată România ta?

O precizare: când ne-am apucat de scris, în decembrie, nu apăruse criza Coronavirusului. Când scriu azi primul răspuns către Cosmin, criza e aici și ne ține pe toți în „distanțare socială” impusă de lege: saloanele restaurantelor, cafenelelor șamd sunt închise publicului consumator; adunările publice sunt interzise; oamenii sunt speriați; economia lumii a încetinit. Iar toate astea ne obligă la reconsiderări colective și personale care păreau de domeniul fantasticului acum 4 luni. TOCMAI din cauza acestei crize cred eu că și mai important, azi, să inventariem ce avem și ce putem face cu ce avem.

Cum arată România mea? E deja „distanțată social” – dă-i pe mână românului telecomanda unei bariere de parcare și-ai să vezi

Câteva constatări ale realității… România mea e în general jovială, râde din te miri ce și face haz de necaz aproape tot timpul (când nu înjură). Nu e prea organizată România mea, dar în ea te distrezi ca la bâlci, când erai copil. Și plângi în România mea tot ca atunci când erai copil și spaimele nopții te copleșeau în coșmaruri. Doamne-ferește să ai pe cineva în spital în România mea. Sau să ai nevoie de ceva „de la stat”. Șansele să dai acolo de Dracu’ și ciracii lui îndrăciți sunt covârșitoare, de parcă „ăia” n-ar fi oameni. O fi „sistemul” de vină – care e o mare improvizație – sau or fi oamenii de vină? Greu de răspuns – e mai ușor de experimentat: dă-i românului pe mână telecomanda unei bariere de parcare și fii atent ce va face cu ea! Ferească Dumnezeu să-i dai cheile de la un lift de spital… Și tot așa, pe toate palierele.

E deja distanțată România mea, chiar dacă mulți interlocutori încă îți răsucesc nasturele de la cămașă când vorbesc. E distanțată în „bucătăriile minților” noastre – mereu, suntem noi și sunt ceilalți. Noi – cei care credem că suntem corecți, ospitalieri, săritori. Ceilalți – care ori nu prea știu, ori nu prea vor, ori nu prea pot. La noi în bucătărie, miroase mereu bine – iar dacă vreodată nu miroase bine e pentru că încă nu am terminat de gătit – dar va mirosi bine. La ei în bucătării de obicei ne pute de la cap la coadă – fie că nu fac ca noi, fie că încearcă să facă la fel dar nu le iese, fie pentru că-s pur și simplu niște tâmpiți.

De ce e România mea astfel? De ce fac oamenii tâmpenii?

De ce fac oamenii tâmpenii, în general? Aș da ani din viață să înțeleg, dar cred că printre motivele cele mai comune sunt: neștiința – că există norme de funcționare a sistemului; lipsa de educație – care îi împiedică să întrebe care-s regulile și să le înțeleagă rostul; lăcomia – vor mai mult decât le trebuie și mai mult decât au alții, pentru a-și securiza prezentul și viitorul; frica – de ziua de mâine, cu necunoscutul ei, sau de ceilalți – despre care, cum am văzut, „știm” că-s tâmpiți și cine știe ce-ar putea să facă (sau, dacă nu-s tâmpiți mereu, se tâmpesc „din cauza sistemului”).

Cum înzdrăvenim România mea? Cu educație și nimic altceva

Tararaaam! N-am niciun iepure în pălărie, tot adevărul vechi e cea mai bună pilulă: înzdrăvenim România cu educație și cu nimic altceva. Iar educația începe literalmente „la cea mai fragedă vârstă” – încă înainte să știi să mergi, să vorbești sau să înțelegi cuvintele – prin exemplu. Exemplul familiei e primul model social și psihologic, model pe care ni-l asumăm la început inconștient și pe care punem apoi (sau nu) toate „achizițiile” morale, sociale sau culturale la care vom mai avea acces. „E sucit din vrej”, zice o vorbă din bătrâni despre câte cineva care se comportă anormal, aparent fără motiv. Și e adevăr în vorba asta, fiindcă – la fel cum o plantă se poate dirija acționând asupra unui singur punct „de plecare” – omul capătă sau nu șansa de a crește drept sau strâmb din fragedă pruncie.

În ritualurile familiei stau sâmburii educației (și evoluției) viitoare. Educația, care cred că e panaceul României mele. Și tot în familie (re)găsim mai târziu, pe drumurile vieții, „busola” care să ne ghideze.

Unul dintre cele mai importante ritualuri familiale este cel al mesei. Cine mănâncă împreună, rămâne împreună* (chiar și numai cu gândul, peste ani)! Cine mănâncă împreună rămâne mai drept, ca un copac cu rădăcini puternice.

Cosmin, mulțumit? România ta cum arată? Sau vrei să sărim la concluzii?

* Vorbele astea din bătrâni le-am regăsit la final de 2019 ca slogan al Holdingului Agricola, din Bacău. M-am bucurat să văd că începe să se vorbească despre principii dinspre societățile comerciale către societatea „civilă”. Cu zeci sau sute de mii de copii care cresc fără părinții (plecați la muncă) aproape, e important să vorbim despre „rămasul împreună”. Oricât de „distanțați” am fi din motive de diverse crize, solidaritatea este cea care ne salvează. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *